CanCanTZA

de Andrei Furnică

Tocmai am citit despre un prinţ care, sătul de lumea în care trăia, se hotărâse să construiască cetăţi imaginare. Nimic mai promiţător. Imaginaţia devenea singurul ghid al unor nelimitate posibilităţi. Nici o interdicţie, nici un drum care să se închidă în calea paşilor princiari. Ce poate fi mai frumos decât să ne lăsăm gândurile să făurească pentru noi situaţia mult dorită? Şi, totuşi, eşec. Cu cele mai bune intenţii, înconjurat de cei mai talentaţi arhitecţi, cetatea sa, pe zi ce trecea, aducea tot mai mult cu cât se poate de palpabila lume în care trăia. Excursia în imaginar ajunsese la momentul în care îşi cerea dreptul la realitate. La aceeaşi realitate obositoare de care încercase iniţial să se lepede. Nu, nu era nici un sacrificiu la mijloc. Nimic nu se demola peste noapte astfel încât să fie cerută jertfa întemeierii şi statornicirii. Nu. Visele sale cele mai îndrăzneţe ajungeau în locuri comune. Mai văzuse filmul. Iar toate astea se întâmplau la curtea unui prinţ cu ceea ce numim resurse materiale nelimitate.

Bun. Care-i poanta? Vreme de câteva zile m-am lăsat purtat, acum, în prag de sărbători, de dorinţe, de cele fericit-nebuneşti, de cele aflate la limita posibilităţii de realizare, de cele ce îşi păstrează zona de incertitudine astfel încât devin cu atât mai de dorit, de urmat. Care a fost rezultatul? Păi vreau să fiu mult, mult mai bogat. Nu îmi doresc un nou celular cu faţă, nici Maybach, nici plaja însorită din Mallorca. Îmi doresc un vocabular mai bogat, cel ce ar face posibil să nu mai spun, tot la două cuvinte, îmi doresc, îmi doresc. Şi pentru ce? Să fie vreo toană de literat? Nu, tocmai pentru bogăţia expresiei, iar de aici spre bogăţia sentimentelor. Pentru a amâna cât mai mult posibil întoarcerile pe aceleaşi poteci bătătorite.

Şi ar mai fi… Îmi doresc optimism, nu numai al meu, dar şi al celor de care mă înconjur. Să reuşesc, alături de prieteni, să trimit cât mai departe acel timp al reîntoarcerilor în mult prea cunoscutele suferinţe de moment. Bogăţia sufletească rămâne singura de preţuit, căci altfel, oricâte am putea cumpăra cu treizeci de arginţi, ele îşi pierd semnificaţia în momentul imediat următor. Da, vreau să dau realitate castelelor de nisip, construite cu drag pentru cei apropiaţi. Sărbători fericite!

De la apariţia masivă în spaţiul public a marilor specialişti media, publicitari, PR-işti şi alte animale comunicaţionale, începem să nu mai putem trăi fără imagine, brand şi, piesa de rezistenţă, fără de campanie. Nici o zi fără o campanie, pare să fi devenit sloganul proiectelor fară fond ale multor instituţii anchilozate. Ceac-pac, punem de-o campanie! Domnilor, cu ceva timp în urmă toate englezismele invadatoare ce complică folosirea verbelor a spune, a explica, a înţelege, se numeau simplu propagandă, iar efectul… cel mult basme de adormit copiii, ce mascau problemele reale, mecanismele lor de producere.
Un nou proiect la orizont. Pompos numit, Campanie naţională privind folosirea corectă a numărului unic de urgenţă 112. Simplu spus, supărarea centralistelor deranjate de poantele unor copii inconştienţi. Cifrele te lovesc: în 90 la sută din cazuri 112-ul se confruntă cu alarme false! Mai mult, de la începutul anului 2007, la nivel national, au fost înregistrate 17.000.000 (!) de astfel de apeluri, fapt ce situează România pe primul loc în UE la acest capitol. Bun, ne plecăm în faţa acestor cifre grăitoare,dar trebuie, într-adevăr, făcut ceva. Problemă reală… Soluţie? Ei bine, recurs la panaceul universal – bineînţeles, o campanie.
Vă puteţi întreba, desigur, ce ar fi rău în promovarea unei campanii în şcoli împotriva folosirii apelului de urgenţă. În primul rând, după intensa mediatizare a Serviciului integrat de urgenţe, o promovare cu NU în faţă e posibil să stârnească confuzie în rândul tinerilor. Mai mult, o astfel de manevră generează supraexpunere. Astfel, 112, pentru o bună parte dintre cei astfel sensibilizaţi, va deveni o posibilă nouă senzaţie tare, de încercat pentru curajoşii inconştienţi. Prin natura sa, un astfel de serviciu este expus şi farselor, procentul mare de acum al acestora putând avea însă o explicaţie şi în noutatea sa. Tot astfel, alerta maximă este definitorie pentru un astfel de serviciu. Discriminarea între problema reală şi farsă face parte din fişa postului, iar gradul de alertă profesionalizează intervenţia în cazurile critice. Sunt pregătiţi pentru orice.
Iar în final, o întrebare retorică pentru inspectoratele şcolare ce bifează astfel un nou proiect în agenda proprie. Au avut în vedere iniţierea unui sistem similar pentru problemele cotidiene, reale şi cât se poate de presante, cu care se confruntă copiii trecuţi prin şcoli?