Bogăţie

de Andrei Furnică

Tocmai am citit despre un prinţ care, sătul de lumea în care trăia, se hotărâse să construiască cetăţi imaginare. Nimic mai promiţător. Imaginaţia devenea singurul ghid al unor nelimitate posibilităţi. Nici o interdicţie, nici un drum care să se închidă în calea paşilor princiari. Ce poate fi mai frumos decât să ne lăsăm gândurile să făurească pentru noi situaţia mult dorită? Şi, totuşi, eşec. Cu cele mai bune intenţii, înconjurat de cei mai talentaţi arhitecţi, cetatea sa, pe zi ce trecea, aducea tot mai mult cu cât se poate de palpabila lume în care trăia. Excursia în imaginar ajunsese la momentul în care îşi cerea dreptul la realitate. La aceeaşi realitate obositoare de care încercase iniţial să se lepede. Nu, nu era nici un sacrificiu la mijloc. Nimic nu se demola peste noapte astfel încât să fie cerută jertfa întemeierii şi statornicirii. Nu. Visele sale cele mai îndrăzneţe ajungeau în locuri comune. Mai văzuse filmul. Iar toate astea se întâmplau la curtea unui prinţ cu ceea ce numim resurse materiale nelimitate.

Bun. Care-i poanta? Vreme de câteva zile m-am lăsat purtat, acum, în prag de sărbători, de dorinţe, de cele fericit-nebuneşti, de cele aflate la limita posibilităţii de realizare, de cele ce îşi păstrează zona de incertitudine astfel încât devin cu atât mai de dorit, de urmat. Care a fost rezultatul? Păi vreau să fiu mult, mult mai bogat. Nu îmi doresc un nou celular cu faţă, nici Maybach, nici plaja însorită din Mallorca. Îmi doresc un vocabular mai bogat, cel ce ar face posibil să nu mai spun, tot la două cuvinte, îmi doresc, îmi doresc. Şi pentru ce? Să fie vreo toană de literat? Nu, tocmai pentru bogăţia expresiei, iar de aici spre bogăţia sentimentelor. Pentru a amâna cât mai mult posibil întoarcerile pe aceleaşi poteci bătătorite.

Şi ar mai fi… Îmi doresc optimism, nu numai al meu, dar şi al celor de care mă înconjur. Să reuşesc, alături de prieteni, să trimit cât mai departe acel timp al reîntoarcerilor în mult prea cunoscutele suferinţe de moment. Bogăţia sufletească rămâne singura de preţuit, căci altfel, oricâte am putea cumpăra cu treizeci de arginţi, ele îşi pierd semnificaţia în momentul imediat următor. Da, vreau să dau realitate castelelor de nisip, construite cu drag pentru cei apropiaţi. Sărbători fericite!

112 – Ba da, ba nu, ba da…

De la apariţia masivă în spaţiul public a marilor specialişti media, publicitari, PR-işti şi alte animale comunicaţionale, începem să nu mai putem trăi fără imagine, brand şi, piesa de rezistenţă, fără de campanie. Nici o zi fără o campanie, pare să fi devenit sloganul proiectelor fară fond ale multor instituţii anchilozate. Ceac-pac, punem de-o campanie! Domnilor, cu ceva timp în urmă toate englezismele invadatoare ce complică folosirea verbelor a spune, a explica, a înţelege, se numeau simplu propagandă, iar efectul… cel mult basme de adormit copiii, ce mascau problemele reale, mecanismele lor de producere.
Un nou proiect la orizont. Pompos numit, Campanie naţională privind folosirea corectă a numărului unic de urgenţă 112. Simplu spus, supărarea centralistelor deranjate de poantele unor copii inconştienţi. Cifrele te lovesc: în 90 la sută din cazuri 112-ul se confruntă cu alarme false! Mai mult, de la începutul anului 2007, la nivel national, au fost înregistrate 17.000.000 (!) de astfel de apeluri, fapt ce situează România pe primul loc în UE la acest capitol. Bun, ne plecăm în faţa acestor cifre grăitoare,dar trebuie, într-adevăr, făcut ceva. Problemă reală… Soluţie? Ei bine, recurs la panaceul universal – bineînţeles, o campanie.
Vă puteţi întreba, desigur, ce ar fi rău în promovarea unei campanii în şcoli împotriva folosirii apelului de urgenţă. În primul rând, după intensa mediatizare a Serviciului integrat de urgenţe, o promovare cu NU în faţă e posibil să stârnească confuzie în rândul tinerilor. Mai mult, o astfel de manevră generează supraexpunere. Astfel, 112, pentru o bună parte dintre cei astfel sensibilizaţi, va deveni o posibilă nouă senzaţie tare, de încercat pentru curajoşii inconştienţi. Prin natura sa, un astfel de serviciu este expus şi farselor, procentul mare de acum al acestora putând avea însă o explicaţie şi în noutatea sa. Tot astfel, alerta maximă este definitorie pentru un astfel de serviciu. Discriminarea între problema reală şi farsă face parte din fişa postului, iar gradul de alertă profesionalizează intervenţia în cazurile critice. Sunt pregătiţi pentru orice.
Iar în final, o întrebare retorică pentru inspectoratele şcolare ce bifează astfel un nou proiect în agenda proprie. Au avut în vedere iniţierea unui sistem similar pentru problemele cotidiene, reale şi cât se poate de presante, cu care se confruntă copiii trecuţi prin şcoli?

Scooby Doo

Vivat! Apostolii maşinismului au reuşit. Copilul actual a ajuns sa trăiască în simbioză perfectă cu mediul tehnologic. Potrivit unui studiu privind expunerea copiilor la programele Radio şi TV, realizat de Institutul Metro Media Transilvania pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului, TV-ul ocupă locul central în peisajul surselor media utilizate de copii. Pentru toţi – cifra de 98 la sută ne permite să facem această afirmaţie categorică – timpul liber este de neconceput fără TV. Mai mult, în scenariul ipotetic în care ar trebui să renunţe la una dintre invenţiile civilizaţiei moderne, cu 57 de procente televiziunea ar fi cea mai regretată. Comparativ, de carte am scăpa mult mai uşor, netraumatic, deoarece numai 7 la sută dintre respondenţi i-ar regreta dispariţia.
Să nu uităm însă că sunt copii, între 6 şi 15 ani. 50 la sută dintre opţiunile lor se îndreaptă către desene animate, şi am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte importanţa celor cinci minute de animaţie, servite cu porţia în Albumul duminical, pentru copiii din anii negri de dinaintea ieşirii din comunism.
Din cifrele brute mai aflăm că cele mai populare personaje TV pentru copii sunt venerabilii Tom şi Jerry, născuţi în 1940, ori ceva mai tânărul Scooby Doo, născut în 1968. Mai mult, personaje reale – Adela Popescu, Andreea Marin, Cârcotaşii şi Nicolae Guţă, însumat, se bucură de mai puţină popularitate decât câinele-detectiv Scooby Doo, cu 8, respectiv 13 procente.
Televiziunea e un mediu ce solicită audienţa, creează spectatorul captiv, lucru ce nu se întâmpla în cazul radioului ori al cărţii tipărite. Populaţia urmărită în sondajul amintit e una aflată la începuturile alfabetizării, experienţele de viaţă, în prea multe cazuri, fiind reduse la ceea ce se arată pe sticlă. Pentru a zdruncina puţin ipoteza prezentată mai sus, ar fi bine să recunoaştem similaritatea opţiunilor. Cele mai populare personaje media pentru copiii de acum au fost, de asemenea, repere importante pentru mai multe generaţii adulte. În condiţiile în care aceiaşi copii recunosc importanţa predominantă a familiei în înţelegerea binelui, răului, dreptăţii şi adevărului, atunci minimalist, Tom şi Jerry pot deveni subiectul de convergenţă şi piatra de temelie în educaţia pentru valori a celor mici. Căci, dacă e ceva cu adevărat critic în acest studiu e izolarea copilului cu propriul său televizor. Chiar şi dintre cei care urmăresc emisiuni împreună cu părinţii, mai puţin de jumătate acceptă să şi povestească, pe subiect, cu cei mai în vârstă.

Ţară de studenţi!

Există mulţi comentatori care încearcă să descrie, cu mai multă sau mai puţină acurateţe, situaţiunea naţională. Cum e românul?, o întrebare la care se pronunţă foarte mulţi experţi. Zilele trecute, mi-a fost dat să întâlnesc un personaj (pot spune politic), care, cu mult har, mi-a spulberat parte din neînţelegerile cotidiene. „Suntem o ţară de studenţi!“, mi-a spus, şi nu se referea la vreo regăsită studioşenie a românului, o nouă virtute cu care să ne mândrim. Nu. De la vlădică la opincă, nimic nu se mai face fără diplomă. Peticul de hârtie îşi dovedeşte în prea multe cazuri inutilitatea încă din primele ore ale angajării novicelui.
E bine că şcoala îşi păstrează respectul cuvenit, dar dacă acesta este redus la o bucată de hârtie, n-am făcut nimic. Avem presantă nevoie de ingineri, şi în egală măsură de zidari pricepuţi. Cum însă am putea obţine acest lucru când trăim încă sub idealul diplomei, când mulţi tineri se visează în spatele unui birou călduţ, în condiţiile în care datoria pentru care sunt chemaţi la muncă ajunge să fie un detaliu sâcâitor, supărător? Locul de muncă este cel de unde te întorci acasă zilnic, şi infim de puţin cel în care faci ceva pentru care simţi o chemare, şi te consideri, în zona competenţelor cerute, un mic expert. Într-un film proletcultist, eroul îşi motiva alegerea profesională astfel: „Cel mai bun medic nu va vorbi niciodată cu cel mai slab, însă, cu siguranţă, îl va căuta pe cel mai bun tinichigiu auto“.
Prin urmare, ar fi bine să mai lăsăm la o parte respectul pentru hârtii, la urma-urmelor steril, şi în multe cazuri doar de protocol, şi să începem, cu sufletul deschis, să ne apreciem meseriaşii, în orice domeniu ar fi ei. Adică pe cei care fac cu adevărat ca lucrurile să se întâmple.

Spune pe bune!

„Spune! Spune totul pe bune! Nu te teme de-un nume! Spune ce vrei!“. Mulţumesc Holografului pentru versurile inspirate pe care nu o dată le-am fredonat în gând acum, în prag de consultare populară. Textul de azi îl vreau situat dincolo de evenimentul de moment. Îl decuplez şi pe Băsescu preţ de o secundă din jocul responsabilizării politicienilor în care, prin decret, ne-a făcut părtaşi. Voi merge la vot şi voi spune un mare DA pentru uninominal. De ce? Motivele ar fi mai multe.
Până acum am votat cearşafuri de liste, cu politicieni pe care începeam să îi cunoaştem abia după ce îşi dădeau arama pe faţă. Ajungeam să ne familiarizăm cu acţiunile unuia sau altuia numai în momentul în care deveneau spectrele malefice ale aspiraţiilor noastre de mai bine. Printr-un uninominal adoptat în „varianta Băsescu“ îi vom cunoaşte mai dinainte, iar riscul de a ne frige din nou, pentru a câta oară?, va scădea. Doi. Sunt obosit de proiectele de moment, făcute peste noapte, încărcate de toate greşelile inerente politicilor de răspuns, de replică, de punere la punct a adversarului. De cele făcute în interesul meschin al câtorva oameni situaţi în zonele extravilan-constituţionale ale legii, de  puterea discreţionară de a impune reguli favorabile unui amic, şi mai puţin spre binele cetăţii. Prin uninominal, politicienii vor trebui să gândească în perspectivă, şi, oarecum, să se mai abţină de la urmarirea unilaterală a propriului interes. Trei. M-am săturat să dăm vina pe cuvinte. Explicaţiile eşecurilor, oricât ar fi ele de argumentate, prin responsabilizarea aruncată pe spatele anonim al mentalităţii românilor, ori puse pe seama viciilor de sistem, a reinventatei birocraţii acum integrată european, nu ne mai ţin de cald. Orice decizie aparţine nu unor entităţi ezoterice, ci unor oameni în carne şi oase. În spatele vorbelor sunt politicienii care fac şi desfac. A lor să fie vina, cum sunt dispus să le recunosc, în viitor, şi meritele. Enumerarea avantajelor ar putea continua, stabilitatea actului guvernării, eliminarea discursurilor extremiste din zona influenţei politice directe, şi multe, multe alte avantaje. Deci, „Spune! Spune totul pe bune! Nu te teme de-un nume! Spune ce vrei!“.

Prietenie

Am deschis ochii într-o Românie ce nu avea nevoie de nici o integrare. Europenitatea noastrã era la fel de clarã precum verdele câmpiilor şi maroniul munţilor pe hãrţile din atlasul de geografie pe care îl ţineam pe genunchi, silabisind noi denumiri pentru a-mi învinge prietenii la câte un joc de ŢOMAPAN. Mai apoi, linia aceea punctatã, a graniţelor, a început sã capete contururi tot mai reale în mintea mea de copil. Oricât de frumoase erau Vãliugul, Semenicul, ori Clisura Dunãrii, vroiam sã aflu cum e la un metru dincolo, la Szeged sau aiurea.
Printr-o minune mult-aşteptatã, şi poate chiar şi mai mult invocatã, de aproape un an, acea linie punctatã, prin care am învãţat, încã tânar fiind, forţa interdicţiei concentraţionare, se pierde blând în buza Atlanticului portughez. Linia mentalã nu s-a şters însã la fel de repede. Prea adesea încã, ne exprimãm în termeni precum „dincolo“,„la ei…“, şi altele. Metrul acela de asfalt interzis din trecut ne cere încã sã stabilim diferenþa. Rãmaşi acasã sau plecaţi peste mãri si ţãri, experienţa lui „altfel“ respirã incã prin porii unei libertãţi de mişcare poate prea târziu regasite. Fantasmele n-au dispãrut, iar „Made in Germany“ pãstreazã încã forţa unui talisman. Totuşi, e mai mult decât nimic. Vraja poveştilor de dincolo începe, încet, încet, sã-şi devoaleze aura. Iar o camãruţã pe Coasta de Azur poate, şi uneori chiar este, mai mizerã decât cea dintr-o pensiune la Sasca. Gonind dupã feeriile împachetate ale agenţiilor de turism, uitãm pentru ce am plecat, pentru bucuria şi fericirea de-o clipã.
De abia acum, când suntem liberi, începem sã devenim şi fireşti. Cãci, la Reşiţa sau la New-York, viaţa de zi cu zi e cam aceeaşi. La muncã şi acasã. Desigur, existã nuanţe şi diferenţe. Dar bucuria revederii unor prieteni este aceeaşi şi la Oraviţa şi la Kuala-Lumupur. Prea des ne invadezã visele bogãţiile opulente ale patricienilor. Ne cãntãrim fericirea in lovele, şi, din nou ghinion, nici sãptamâna asta n-am câştigat la loto! O nouã sãptãmânã, punct şi de la capat. Dar dacã, preţ de o clipã, am timp sã mã gândesc cã, pentru munca de o zi, îi voi putea oferi unui prieten un moment de destindere, ei bine, acel moment devine el însuşi valoros. Şi, cum spunea un înţelept, uneori bogãţia se mãsoarã în prieteni.

Publicat în cotidianul Sud-Vestul, 10 Septembrie, 2007

gura pacătosului, în bani se citeşte…

Eh, da. Suntem în campanie, iar reconstrucţiile umoristice pline de sens nu sunt întotdeauna gustate. Dar, scopul e altul, fiind un blogger începator şi fără pretenţii, sunt curios dacă star-system-ul funcţionează. Oare mă urcă Jiji în topurile traficului internautic?

Nu e nici o regie a pozei, aşa a fost ea gasită într-o zonă de afişaj electoral

Ultimul cuvânt pe care l-aş fi folosit în descrierea pozei, e cel care continuă firesc proverbul din titlu… aştept comentarii cu foto explicaţii hazlii…

Ah, copyright Doru Marcu 2007