Fericire

Vreme de o sãptãmânã am încercat un exerciţiu deconectant. M-am debranşat de la prima paginã, de la ştirea de deschidere a jurnalelor TV. Am pornit în proba solitarã a cãutãrii propriului interes. Iar dintre rânduri informaţia a ţâşnit: opt la sutã dintre români se declarã a fi fericiţi. Iar deprimarea începe chiar de aici. Într-un clasament internaţional, suntem, pentru a câta oarã, din nou pe locurile retrogrdante. Pentru un timp prea îndelungat pornirea fireascã de a fi un om al cetãţii, de a-ţi pãstra interesul pentru ceea ce se petrece în jurul tãu, ne-am construit-o printr-un vocabular sãrac de termeni-cheie. Prea repede Revoluţia nu o mai fãcusem pentru oameni, ci pentru reforme, restructurãri, tranziţii ori integrãri. Toate aceste cuvinte ne-au bruiat discuţiile între prieteni, iar odatã aflaţi pe fagaşul dialogurilor în care „fãceam politicã“, termenii de mai sus deveneau aliaţii de nãdejde ai taclalelor de suprafaţã. Referendum, alegeri, crime italiene – sunt ţintele de azi ale paraşutismului la punct fix pe care îl practicãm atunci când ne înfierbântãm politic. Şi, în atari condiţii, mai avem timp sã ne gândim la lucruri simple precum fericirea proprie?
Limba de lemn a politicii nu ne este chiar atât de proprie precum am crede. În orice ordine am lua-o, idealul Revoluţiei a gravitat în jurul a douã nãzuinţe: bunãstare şi libertate. Atunci cãmaşa ne-a fost aproape de corp, ştiam exact ceea ce voiam. De ce suntem, totuşi, nefericiţi acum? Formalismul şi planificarea statului socialist au rãmas mecanismele cele mai fiabile ale noilor traduceri în forme fãrã fond. Birocraţia nereformatã, şi forţa hârtiilor domnesc şi acum. Şi ce s-a ales cu visele, cu speranţele noastre? În primul rând am reuşit sã amalgamãm idealul Revoluţiei. Foarte repede am amestecat libertatea cuvântului cu înfruptarea din deliciile capitalismului. Din sistemul închis în care trãisem ficţiunile ne-au clãdit realitatea ulterioarã. Schimbarea revoluţionarã, prea de multe ori am asociat-o cu extremele idealurilor, o libertate anarhicã şi o bunãstare de nabab. De abia acum începem sã realizãm şi fisurile viselor noastre. Nedreptãţile capitalului şi libertatea de a-ţi alege asupritorii. Acum e momentul sã umblãm la acordul fin al propriilor aspiraţii de libertate şi bunãstare.
Dar sunt şi semne bune, dacã în prezent tragem puternic pentru titlul de campioni ai emigraţiei, ei bine, detinãtorii titlului de pânã mai an sunt irlandezii. Iar fericirea lor s-a aşezat voios la 46 la sutã. Hai cã-i bine!

Publicat în cotidianul Sud-Vestul, 10 Noiembrie, 2007