CanCanTZA

Am deschis ochii într-o Românie ce nu avea nevoie de nici o integrare. Europenitatea noastrã era la fel de clarã precum verdele câmpiilor şi maroniul munţilor pe hãrţile din atlasul de geografie pe care îl ţineam pe genunchi, silabisind noi denumiri pentru a-mi învinge prietenii la câte un joc de ŢOMAPAN. Mai apoi, linia aceea punctatã, a graniţelor, a început sã capete contururi tot mai reale în mintea mea de copil. Oricât de frumoase erau Vãliugul, Semenicul, ori Clisura Dunãrii, vroiam sã aflu cum e la un metru dincolo, la Szeged sau aiurea.
Printr-o minune mult-aşteptatã, şi poate chiar şi mai mult invocatã, de aproape un an, acea linie punctatã, prin care am învãţat, încã tânar fiind, forţa interdicţiei concentraţionare, se pierde blând în buza Atlanticului portughez. Linia mentalã nu s-a şters însã la fel de repede. Prea adesea încã, ne exprimãm în termeni precum „dincolo“,„la ei…“, şi altele. Metrul acela de asfalt interzis din trecut ne cere încã sã stabilim diferenþa. Rãmaşi acasã sau plecaţi peste mãri si ţãri, experienţa lui „altfel“ respirã incã prin porii unei libertãţi de mişcare poate prea târziu regasite. Fantasmele n-au dispãrut, iar „Made in Germany“ pãstreazã încã forţa unui talisman. Totuşi, e mai mult decât nimic. Vraja poveştilor de dincolo începe, încet, încet, sã-şi devoaleze aura. Iar o camãruţã pe Coasta de Azur poate, şi uneori chiar este, mai mizerã decât cea dintr-o pensiune la Sasca. Gonind dupã feeriile împachetate ale agenţiilor de turism, uitãm pentru ce am plecat, pentru bucuria şi fericirea de-o clipã.
De abia acum, când suntem liberi, începem sã devenim şi fireşti. Cãci, la Reşiţa sau la New-York, viaţa de zi cu zi e cam aceeaşi. La muncã şi acasã. Desigur, existã nuanţe şi diferenţe. Dar bucuria revederii unor prieteni este aceeaşi şi la Oraviţa şi la Kuala-Lumupur. Prea des ne invadezã visele bogãţiile opulente ale patricienilor. Ne cãntãrim fericirea in lovele, şi, din nou ghinion, nici sãptamâna asta n-am câştigat la loto! O nouã sãptãmânã, punct şi de la capat. Dar dacã, preţ de o clipã, am timp sã mã gândesc cã, pentru munca de o zi, îi voi putea oferi unui prieten un moment de destindere, ei bine, acel moment devine el însuşi valoros. Şi, cum spunea un înţelept, uneori bogãţia se mãsoarã în prieteni.

Publicat în cotidianul Sud-Vestul, 10 Septembrie, 2007