CanCanTZA

Există mulţi comentatori care încearcă să descrie, cu mai multă sau mai puţină acurateţe, situaţiunea naţională. Cum e românul?, o întrebare la care se pronunţă foarte mulţi experţi. Zilele trecute, mi-a fost dat să întâlnesc un personaj (pot spune politic), care, cu mult har, mi-a spulberat parte din neînţelegerile cotidiene. „Suntem o ţară de studenţi!“, mi-a spus, şi nu se referea la vreo regăsită studioşenie a românului, o nouă virtute cu care să ne mândrim. Nu. De la vlădică la opincă, nimic nu se mai face fără diplomă. Peticul de hârtie îşi dovedeşte în prea multe cazuri inutilitatea încă din primele ore ale angajării novicelui.
E bine că şcoala îşi păstrează respectul cuvenit, dar dacă acesta este redus la o bucată de hârtie, n-am făcut nimic. Avem presantă nevoie de ingineri, şi în egală măsură de zidari pricepuţi. Cum însă am putea obţine acest lucru când trăim încă sub idealul diplomei, când mulţi tineri se visează în spatele unui birou călduţ, în condiţiile în care datoria pentru care sunt chemaţi la muncă ajunge să fie un detaliu sâcâitor, supărător? Locul de muncă este cel de unde te întorci acasă zilnic, şi infim de puţin cel în care faci ceva pentru care simţi o chemare, şi te consideri, în zona competenţelor cerute, un mic expert. Într-un film proletcultist, eroul îşi motiva alegerea profesională astfel: „Cel mai bun medic nu va vorbi niciodată cu cel mai slab, însă, cu siguranţă, îl va căuta pe cel mai bun tinichigiu auto“.
Prin urmare, ar fi bine să mai lăsăm la o parte respectul pentru hârtii, la urma-urmelor steril, şi în multe cazuri doar de protocol, şi să începem, cu sufletul deschis, să ne apreciem meseriaşii, în orice domeniu ar fi ei. Adică pe cei care fac cu adevărat ca lucrurile să se întâmple.