112 - Ba da, ba nu, ba da…

De la apariţia masivă în spaţiul public a marilor specialişti media, publicitari, PR-işti şi alte animale comunicaţionale, începem să nu mai putem trăi fără imagine, brand şi, piesa de rezistenţă, fără de campanie. Nici o zi fără o campanie, pare să fi devenit sloganul proiectelor fară fond ale multor instituţii anchilozate. Ceac-pac, punem de-o campanie! Domnilor, cu ceva timp în urmă toate englezismele invadatoare ce complică folosirea verbelor a spune, a explica, a înţelege, se numeau simplu propagandă, iar efectul… cel mult basme de adormit copiii, ce mascau problemele reale, mecanismele lor de producere.
Un nou proiect la orizont. Pompos numit, Campanie naţională privind folosirea corectă a numărului unic de urgenţă 112. Simplu spus, supărarea centralistelor deranjate de poantele unor copii inconştienţi. Cifrele te lovesc: în 90 la sută din cazuri 112-ul se confruntă cu alarme false! Mai mult, de la începutul anului 2007, la nivel national, au fost înregistrate 17.000.000 (!) de astfel de apeluri, fapt ce situează România pe primul loc în UE la acest capitol. Bun, ne plecăm în faţa acestor cifre grăitoare,dar trebuie, într-adevăr, făcut ceva. Problemă reală… Soluţie? Ei bine, recurs la panaceul universal – bineînţeles, o campanie.
Vă puteţi întreba, desigur, ce ar fi rău în promovarea unei campanii în şcoli împotriva folosirii apelului de urgenţă. În primul rând, după intensa mediatizare a Serviciului integrat de urgenţe, o promovare cu NU în faţă e posibil să stârnească confuzie în rândul tinerilor. Mai mult, o astfel de manevră generează supraexpunere. Astfel, 112, pentru o bună parte dintre cei astfel sensibilizaţi, va deveni o posibilă nouă senzaţie tare, de încercat pentru curajoşii inconştienţi. Prin natura sa, un astfel de serviciu este expus şi farselor, procentul mare de acum al acestora putând avea însă o explicaţie şi în noutatea sa. Tot astfel, alerta maximă este definitorie pentru un astfel de serviciu. Discriminarea între problema reală şi farsă face parte din fişa postului, iar gradul de alertă profesionalizează intervenţia în cazurile critice. Sunt pregătiţi pentru orice.
Iar în final, o întrebare retorică pentru inspectoratele şcolare ce bifează astfel un nou proiect în agenda proprie. Au avut în vedere iniţierea unui sistem similar pentru problemele cotidiene, reale şi cât se poate de presante, cu care se confruntă copiii trecuţi prin şcoli?